Miercuri in intersectia de la Piata Victoriei se dau carti cam timp de o ora (una de persoana). De dimineata se intampla, dar inca nu stiu la ce ora. O initiativa SmartFM, un radio cu carte (o fi cacofonie sloganu’ asta?).
Revin si cu ora exacta, daca o aflu. Ca nu cred ca o sa fie secret.
Putin amuzament din internetul nostru pitoresc. Am citit pe acest blog un cv despre originile lui Iulian Urban. Paragraful care m-a cucerit este acesta:
Familia Urban se trage dintr-o linie directa care incepe odata cu anul 1 dupa Hristos ; prima atestare documentara a numelui este facuta in 222 dupa Hristos, cand pe scaunul papal s-a suit cel mai vechi membru al familiei noastre, si primul atestat documentar - Papa Urban I.
Acesta nu este tot. Mai jos se poate citi:
Familia Urban face parte dintr-un cerc select in care mai intra doar 230 de familii la nivel mondial, care si-au pastrat radacina numelui URBAN sub aceleasi caracteristici si fara alterari sau modificari ale numelui, timp de peste 2000 de ani.
Pe mine lipsa documentelor m-a obligat sa ma opresc la un modest an 1890, DAR aceasta prezentare m-a ajutat sa-mi dau seama care sunt adevaratele mele radacini. De fapt stramosul meu a fost apostolul Toma, care s-a nascut inainte de anul 1 (sic!) deci familia mea este mai veche decat familia Urban si in plus stramosul meu a fost apostol, fie si necredincios, si nu Papa de unde avantaj Toma. Gata, am fentat, am bifat, am castigat. Si in plus o sa-mi fac si eu in sfarsit un “despre mine”, ca pana acum nu am avut chef. Dar noile descoperiri ma indeamna.
Totusi, fiind blogul unui tip care are un bussines serios si cam fioros (recuperare de creante) poate se va gandi cineva sa-i ofere consultanta pentru imaginea online. Bineinteles, contracost. Si sa-i optimizeze si blogul.
Club A, la scena, un meci fotbal - literatura. Intre drama lui Mutu si scrisoarea dramatica a unei deportate in lectura lui Ioan T. Morar. In Club A a castigat literatura. Am stiut si noi cand s-a dat gol (din incaperea de alaturi s-a urlat GOOOOOL) dar nimic mai mult despre fotbal.
Scriitorul. Ioan T. Morar a comentat cu umor meciul fotbal-literatura, a citit fragmente din roman, a povestit despre el (cu acelasi umor) si a raspuns la intrebari. In verva maxima, uneori nu mai putea fi oprit, dar l-am ascultat cu atentie, nu suferea de logoree ci de preaplin. Lectura a fost cam fara intonatie, usor emotionat autorul (asa mi s-a parut). Apoi a revenit la un ton firesc, dialogul nu a avut nimic scortos.
Moderatorul (Silviu Man) a facut o figura aparte, adica nu a fost, din fericire, moderator, acel homo sapiens care apare pe sticla televizorului, crede ca stie tot sau cu prefacuta modestie mimeaza nestiinta si, nu stiu de ce, se incapataneaza ca in final toate sa iasa bine si cu aplauze. Totusi, ca moderator ma asteptam sa propuna una doua teme de discutie, macar asa de proba. Poate data viitoare.
Publicul. A fost numeros, parca mai erau si in picioare. Nu am fost singurul din public de sex masculin! Ceea ce este numai meritul evenimnetului, data fiind concurenta de la trei metri mai incolo, dupa perdele, unde erau doua (doua!) ecrane unde era MECIUL! Si a pus intrebari. Ceea ce insemna cu nu s-a dormit deloc cum s-ar crede ca se intampla la astfel de lecturi publice. Adrenalina, nu chiar ca la un meci de fortbal, dar pe aproape.
Despre cei care se intreaba daca sa vina si ei sau nu. Pai sa vina! Intalnirea nu seamna cu una de cenaclu, unde se citesc “capodopere” inca nepublicate si te apuca cascatu’ pentru ca cineva se incapataneaza cu tot dinadinsul sa se exprime literar. Aici s-a citit dintr-un roman deja publicat, autorul stie bine ce a vrut cu scrisul sau, isi stie limitele si reusitele. Asa ca se poate asculta si discuta cu placere, intr-un limbaj inteligibil. Pentru cine este interesat.
De ce sa ma duc sa ma intalnesc cu un tip care a scris o carte? Ar fi cateva motive. Adevarat, ce a avut de spus, a spus in carte. Dar daca autorul vrea sa ne intalneasca, e o ocazie de a petrece cateva ore foarte placut (chiar daca nu e autorul tau preferat) discutand si altceva decat fotbal, caini, credite si alte fixuri contemporane. Altul ar fi ca poti intalni alti oameni placuti, carora le plac lucruri deosebite. De aceea la acest gen de intalniri as pune mai mult decat acum accentul pe dialogul intre public si autor. Cu putina incurajare de la autor si moderator.
In loc de concluzie, sa fie cat mai multe intalniri. Am citit si auzit pe undeva ca sa fie invitati debutanti. Si Ioan T. Morar a venit tot cu un roman de debut, insa un roman scris cu daruire pentru o lume disparuta, am spus si mai sus, a stiut ce a vrut si se intelege asta din cum vorbeste. Daca ar veni numai debutanti ma tem ca vor aparea si experimente neintelese sau cartulii teribiliste care pe mine unul ma plictisesc. Sau poate vor deveni de inteles? Sa nu ne amagim. Literatura isi este suficienta siesi. Aleg sa vin nu ca sa inteleg mai bine, ci de placerea timpului petrecut. Vom trai si vom vedea.
Ma-m intalnit cu Andrei Rosca la Bookfest si am primit invitatie la eveniment (multumesc Andrei :). Cu lecturi publice s-au mai laudat si altii dar daca se ocupa bookblog de acest evenimnet sunt convins ca va fi unul de durata.
Mi-am cumparat “Degete mici” de la targ (tot auzisem de el) si m-am pus pe citit si am si terminat-o. De obicei cartile debuturi Polirom le arunc dupa 20 de pagini. Spre deosebire de alte debuturi, proze contemporane etc, aici nu m-au exasperat aventurile sexuale ale autorului, tristetile zaharisite, facilele evadari in imaginar sau atenta si goala descriere a realitatilor romanesti ori alte bazaconii din care sa inteleg ca autorul e ori destept, ori sufera, ori e de o luciditate iesita din comun.
In “Suplimentul de cultura“, prin 2007, se scria despre iminenta traducere peste ocean a cartii “Degete mici”, drepturile urmand sa fie preluate de o mare editura din lumea lor de acolo. In articolul la care am pus link autorul consemneaza cu mandrie tot felul de premiere, posibile sume incasate din drepturi etc. Nu stiu daca contractul s-a incheiat dar ce stiu este ca nu mi s-a parut nimic uimitor in oferta americanilor. Este firesc ca “Degete mici” sa fie dorita de orice editura, cat o fi ea de mare. Este o carte normala, adica este o carte buna, nu una mediocra, laudata prin reviste literare din diverse motive cunoscute doar autorilor respectivelor articole.
De ce este o carte buna? Primul motiv care imi vine in minte este umila si fecunda atentie pe care povestitorul o acorda personajelor sale. In roman ai mereu senzatia ca povestitorul abia asteapta sa fuga din fata ta ca sa lase personajele sa vorbeasca, ceea ce dovedeste daruire in a-l asculta pe Celalalt, zic eu atitudine esentiala pentru un scriitor. Si reuseste acest truc, spun truc pentru ca nu fuge nicaieri, el povesteste in continuare imprumutand voci si pastrand ritmul povestirii.
Un alt motiv ar fi mesajul intregului continut, lucid si optimist in acelasi timp. In carte se vorbeste despre dictaturi, condamnari si imposibilitatea dovedita de a pedepsi pe vinovatii, reiese clar, puterea nu se autodevoreaza, se conserva, oricine ar veni la conducere, vinovatii raman nepedepsiti, o concluzie destul de pesimista. Totusi, in ciuda dezamagirii evidente, povestitorul iubeste oamenii asa cum sunt si gaseste adorabilul acolo unde un ochi grabit ar consemna banalul sau incredibilul (in lumea de azi, cam acelasi lucru).
Ma opresc aici cu motivele, mai sunt si altele, depre care s-a mai scris. Totusi ciudat mi s-a parut ca este laudat pentru maturitatea exprimarii , lucru neobisnuit la un debutant. Pe undeva Simona Sora zicea ca e convinsa ca “Degete mici” e doar unul dintre romanele scrise de Filip Florian, pe care el l-a ales pentru debut lasand restul in sertar, altfel nu se explica aceasta maturitate.
Ceea ce mi se pare complet aiurea. Continutul este de o deplina maturitate dar autorul nu are deloc stil. Chiar deloc. Stilul este imprumutat in totalitate de la Marii Maestrii ai scrisului, nu spun care, spun doar ca proza sud-americana este la ea acasa in acest volum. Este un imprumut inteligent, nu are nimic de-a face cu copierea, dimpotriva, dovedeste lecturi atente, facute de autor cu aceiasi daruire cu care si-a ascultat personajele. Este ca si cum ai inventat o licoare magica si vrei sa o dai prietenilor. Nu mai stai sa inventezi si lingurita, iei una din sertar si imparti licoarea cu ei.
Nu am citit urmatorul lui roman dar mi s-a parut ciudat ca e scris la doua maini. Nu stiu daca asa se poate gasi propriul stil. Dar pana una alta, cine nu citeste “Degete mici”, pierde. Ce anume? Se poate afla citind 
Titlu: Stalin
Autor: Edvard Radzinsky
Editor: Aquila ‘93
An aparitie: 2003
L-au numit Tarul Rosu. Desi a fost un revolutionar sangeros (un fel de Bin Laden al Rusiei tariste) Stalin a a facut totul ca sub masca revolutiei populare El sa ajunga Stapanul cu ajutorul absurdului si cruzimii. Dar acestea sunt cumva deja intrate in mitologia moderna a puterii si nu mai are rost sa insist.
Cartea de fata reuseste prin stil si documentare sa fie si o reusita estetica. Astel am citit 670 de pagini despre viata lui Stalin cu pasiunea adolescentina a descoperiri intrigii intr-un roman politist. Impleteste atat de bine documentul cu observatia ca frumusetea scrisului lasa in umbra problema adevarului. Nu m-am intrebat “Oare chiar asa o fi fost?”. Nici nu ar fi avut rost. Oricum nu as fi in stare sa verific sursele, in joc sunt arhivele secrete ale Rusiei unde autorul a avut acces la documete desecretizate datorita trecerii timpului.
Si acum “cateva amanunte”. Cum este cand sotia este inchisa din vointa arbitrara a “tatucului”? Un raspuns documentat:
“Jenia, saraca mea Jenia…Ca si acum, si atunci a fost duminica si tu mi-ai soptit la ureche: Sirs (se citeste Shirsh)! In curand vom a avea inca o Marinka, dar de data aceasta va fi baiat”. Apoi mi-ai spus cat de minunat ne vom simti in sud… S-a intunecat deja cand de pe balcon am intrat in casa si tu lipindu-te de mine, mi-ai spus cu atata sinceritate: “Stii, cat de fericita sunt alaturi de tine”. Asa am petrecut aceasta utima zi. A doua zi, agitatia obisnuita. Iar seara la 7 m-au chemat sa mi se comunice: au arestat-o pe Jenia. Erai vesela, zambitoare si tot atat de plina de viata te-ai asezat in masina, intr-o rochita usoara de vara. Intre oameni straini si dusmanosi. Candva, intr-un cort asezat pe ghiata, inconjurat de vijelie si de noaptea polara, am visat despre dragostea cea mare, ascultand vuietul vantului. Si iata, la varsta de 40 si ceva de ani, mie, un neghiob carunt, care si-a pastrat naivitatea unui baietas, mi-a fost dat sa te intalnesc. Asculta numai cum suiera vantul printre gratiile inchisorii….”
Fragmentul este din jurnalul lui Piotr Sirsov (Shirshov) , erou al Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru flota maritima, participant la expeditiile de la Polul Nord, academician, un tip cunoscut. Sotia, Jenia Garuska, a fost inchisa fara nici un motiv. Cel putin el nu a aflat niciodata de ce a fost arestata. Jenia a murit la 33 de ani, in minele de aur. Mediul era prea nociv pentru o femeie. Desi el l-a intalnit deseori pe Stalin, nu l-a intrebat nimic. A tacut si a murit de cancer cativa ani mai tarziu.
Biografia dictatorului scrisa de Edvard Radzinsky cuprinde toate cele trei nume : Soso (numele Diavolului cand era student la seminarul teologic), Koba (perioada cand era terorist in ilegalitate) si Stalin (perioada cand era terorist in legalitate). Eroul nostru (sau antierou) nu este un personaj istoric de manual, cu cateva statistici in dreptul numelelui. Citind cartea, am intrat in amanuntele uneori de zi cu zi ale vietii Diavolului Rosu.
E important acest lucru pentru ca Istoria de manual, cam grabita, consemneaza statistic crimele si expediaza astfel oroarea intr-un trecut nebulos, fabricand un mit al Raului la care multi raman insensibili ca la o povestoara veche cu Diavolul. Iar in discursul contemporan Diavolul nu mai face cariera. Ori cartea de fata descrie, pe langa “dramele istoriei”, drame individuale. Cu ajutorul jurnalului, al scrisorilor sau descrierilor martorilor directi intram in intimitatea ororii.
In paginile acestei biografii Istoria comunismului nu mai e un cumul de fapte condamnabile si de cifre ( oricum nu pot percepe 20, 40, 60 de milioane de morti) ci devine povestire impresionanta prin trairea emotiei invingatorilor si invinsilor.
Marela Invingator este Stalin. Invinsii sunt cateva zeci de milioane de rusi si “popoarele eliberate”. Stiati ca Stalin l-a incurajat pe Hitler sa ocupe cat mai mult din Europa? Ca apoi sa apara ca Marele Salvator? Stiati ca el a semnat cu mana lui “doar” trei sute si ceva de mii de condamnari la moarte? Restul, cateva milioane, au fost victime ale sistemului. Si as mai putea continua, in stilul de almanah comunist din anii 80 cand citeam “Stiati ca productia la hectar in U.R.S.S. a fost anul trecut de 9 tone de grau?” . Eu nu stiam, si nu stiam multe altele. Care se pot afla citind biografia lui Stalin. Eu am mai gasit-o in Diverta. Merita. Istoria intrece Imaginatia. A se citi in paralel cu Maestrul si Margareta de Bulgakov.
In 6 gari CFR din Romania s-au infiintat biblioteci gratuite. Nu-mi vine sa cred, parca nu suna a Romania. Sper sa si functioneze. iar daca functioneaza, sper sa fie cartile citite! Mai multe detalii aici.
Cei de la gecad s-au gandit sa profite de “puterea bloggingului”. E de bine. Unele siteuri de recrutare (chiar cele din Romania, nu dau nume) permit angajatorilor pentru o suma in plus sa vada toata viata pe unde umbli cu cv-ul. Asa ca mai bine te duci pe “cariere” si depui direct la adresa careers@gecad.ro. Si zici ca vii din partea mea. Ca sa beau si eu o bere:) Uite aici e “promotia” mea:
Daca anuntul tau ne ajuta sa ne marim echipa, tu castigi bere pentru un party. Noi punem la bataie 150 de euro iar tu spui ce bere vrei.
Iar aici este anuntul pentru tine:
GECAD ePayment vrea sa te ia in armata. Pozitii deschise mai sunt la web marketing, web development, programare, vanzari si operatiuni. Ataca si tu una dintre ele aici. Solda e buna, popota e asigurata, pericolele minore.
Merita, salariile sunt bune, echipa e ok, iar de munca berechet, dar numai pentru pasionati.
O piesa de jazz de la Ornette Coleman, care canta un jazz pentru nopti indelungi.
Album: The Shape of Jazz to Come (1959)
Piesa: Lonely Woman
